Mériage privi prin gaura timpului ca printr-o leucă, era beat şi
fornăit. Lângă el, o femeie ostenită răsufla uşor, tresărind din când
în când. Se făcuse deja dimineaţă în jurul casei în care se afla. Zgomotele
străzii îi făcură cunoscut faptul că nu se află acolo unde trebuia
să fie, şi anume, în aşternuturile lui. Se gândi la asta, dar nu prea
mult, apoi îşi dădu seama că este încă ameţit. Era greu de explicat de
ce, chiar dacă o sticlă abia începută stătea mărturie sinceră despre
intenţiile lui cu privire la vinul dintr-însa şi despre ceea ce se întâmplase
cu celelalte trei de sub pat. Îşi aminti de acestea şi, scăpând
capul înspre podea, le căută, trăgând cearşaful în sus. Un norişor de
praf ieşi de-acolo speriat şi-l făcu să vomite. Să-ţi bagi în… îşi zise pe
franţuzeşte. Într-o cămeruţă alături, un lighenoi verzuliu pe fund îl
aştepta de ceva vreme, alături de o carafă mare de apă rece. Uşa se
deschise singură şi francezul se pomeni luat pe sus de o forţă nevăzută,
apucându-l de gulerul cămăşii de pijama. Când aproape să
ajungă lângă ligheanul cu pricina, îşi zise că ar fi nimerit să se şi
bărbierească. Apoi se afundă cu capul înainte înspre ceea ce credea
el că e un vas plin cu apă. Un dangăt surd însemnă că acolo nu se
găsea apă, ci, mai degrabă, un prilej de cucui. Mériage schiţă un răget,
dar gâtul îi refuză descărcarea. Se afundă cu capul în clipoceala
de gheaţă. Faţa i se contractă până i se făcu cât o nucă de cocos.
Deschise ochii sub apă şi o mie de ace îi străpunseră pupilele pline
de fluvii minuscule de sânge. Nu voi refuza nimic acestei zile începute
atât de promiscuu, îşi spuse încheindu-şi bumbii argintii ai vestonului.
Femeia răsufla uşor şi, între timp, îşi mutase un picior gol
cu talpa cât găoacea unei linguri deasupra plăpumii, dezvelind o
emisferă bombată, o vamă a poftelor.